“Liturghia credincioşilor” sau a creştinilor botezaţi în numele Sfintei Treimi începe cu ectenia: “Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu (în) pace Domnului să ne rugăm” şi ţine până la sfârşitul Sfintei Liturghii.
Pregătirea pentru aducerea Darurilor de pâine şi vin, pentru Sfânta Jertfă, de la proscomidiar pe Sfânta Masă, începe cu “Heruvicul”. În această cântare (“Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească, acum, de la noi să o lepădăm”, pentru ca astfel eliberaţi să-L primim pe Împăratul tuturor, Care, în chip nevăzut, este înconjurat de cetele îngereşti şi Care va apărea la “vohodul mare” sub forma Cinstitelor Daruri şi Căruia Îi cântăm “Aliluia!”, adică “Lăudat să fie!”), credincioşii îi închipuie pe heruvimi (motiv pentru care se numeşte “cântarea heruvimică” sau “cântarea heruvimilor”), care neîncetat aduc laude, prin cântări, lui Dumnezeu. Astfel ne pregătim şi noi să-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care vine să Se jertfească, în chip nesângeros, pentru mântuirea noastră. Strămutarea Darurilor de la proscomidiar se face prin mijlocul bisericii, act însoţit de cădelniţă şi lumânare, cu pomenirile celor vii şi ale celor adormiţi întru Domnul, pentru care se aduce Sfânta Jertfă. Această ieşire (înconjurare) cu Cinstitele Daruri (care, după prefacerea în Trupul şi Sângele Domnului, vor deveni Sfintele Daruri), numită “vohodul mare” (spre deosebire de “vohodul mic”, cu Sfânta Evanghelie), reprezintă drumul făcut de Iisus din Betania spre Ierusalim, unde El urma să Se jertfească (la intrarea triumfală în Ierusalim, aşezat pe un animal, Iisus este însoţit şi lăudat de mulţimi, precum şi credincioşii, acum, cântă şi se închină cu evlavie), dar şi ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt (însoţit de alaiul funebru) şi îngroparea Lui. Pomenirile ne aduc aminte de rugămintea tâlharului din dreapta Domnului: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” (Luca XXIII; 42), El făgăduindu-i Raiul (“Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”, Luca XXIII; 43).
După “vohodul mare”, preotul aşează Darurile pe Sfântul Antimis de pe Sfânta Masă, le acoperă cu Sfântul Aer (acoperământul cel mare) şi le tămâiază. În aceste momente, proscomidiarul închipuie locul răstignirii, Sfântul Disc – patul sau năsălia pe care a fost pus şi purtat trupul Domnului, Altarul şi Sfânta Masă simbolizează Golgota şi grădina în care se găsea mormântul Mântuitorului, purtătorii Cinstitelor Daruri – pe Iosif şi Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce şi l-au pus în mormânt (de aceea, când slujesc mai mulţi preoţi, aceştia poartă în mâini uneltele de tortură ale Pătimirilor: cruci, copia/suliţa, linguriţa, buretele etc., ca şi cum L-ar însoţi pe Iisus pe drumul calvarului şi al mormântului). Aşezarea Sfântului Potir şi a Sfântului Disc pe Sfântul Antimis reprezintă îngroparea Domnului în mormânt, Sfântul Antimis – însuşi mormântul, Sfântul Aer – piatra de la uşa mormântului, cădirea cu tămâie – miresmele aduse de femeile mironosiţe, steluţa – pecetea de pe mormânt, închiderea uşilor împărăteşti – pogorârea Domnului cu sufletul în iad, tragerea perdelei – paza mormântului (“Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra”, Matei XXVII; 66).
Urmează pregătirea credincioşilor pentru “înfricoşătoarea clipă a Jertfei liturgice a Domnului”. După “ectenia cererilor” (o înşiruire de cereri pentru progresul în viaţa duhovnicească a creştinilor, până la “răspunsul bun la înfricosătoarea judecată a lui Hristos”), urmează chemarea: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” (“Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”, Ioan XIII; 34-35; XV; 12) şi “sărutarea sfântă a păcii” (“Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă”, Romani XVI; 16), când, în vechime, toţi credincioşii prezenţi la Sfânta Liturghie se împăcau şi se îmbrăţişau unii cu alţii (astăzi fac acest lucru doar preoţii în Sfântul Altar).
După “trezirea iubirii” urmează rostirea “Crezului”, a Simbolului de credinţă, mărturisirea credinţei ortodoxe, fără de care nu putem lua parte la aducerea Sfintei Jertfe. Cuvintele: “Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte!”, la începutul creştinismului, îndemnau slujitorii, care păzeau uşile bisericii, să oprească intrarea necredincioşilor în lăcaşul de cult, precum şi ieşirea credincioşilor din biserică (în prezent, aceste cuvinte semnifică un îndemn la rturisirea Crezului cu “toată luarea aminte”). Prin aceste cuvinte, preotul slujitor, potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, doreşte spună: “Deschideţi larg porţile, adică gurile şi urechile voastre, spre Înţelepciunea cea adevărată, adi spre toate cele înalte despre care învăţăţi şi credeţi despre Dumnezeu. Pe acestea continuu să le spuneţi şi să le ascultaţi şi, mai ales, cu râvnă şi cu atenţie. Atunci credincioşii rostesc, cu glas tare, Simbolul credinţei, <<Cred într-Unul Dumnezeu…>>”. Deschiderea uşilor şi a perdelei înainte de rostirea Crezului, arată că ni se lasă liberă/neobturată vederea spre/în Altar, spre a ne putea mărturisi credinţa “chiar înaintea tronului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, aflat pe Sfânta Masă, sub forma Cinstitelor Daruri. În alt sens, închipuie ridicarea vălului de pe ochi pentru a putea înţelege cele rostite în Crez, iar simbolic închipuie fuga străjerilor de la mormânt la cutremurul dinainte de Înviere. Ridicarea şi clătinarea Sfântului Aer deasupra Cinstitelor Daruri simbolizează cutremurul de dinainte de Înviere şi deschiderea mormântului prin ridicarea pietrei de către îngerul Domnului (Matei XXVIII; 2); de aceea, la cuvintele: <<Şi a înviat a treia zi…>>, preotul încetează clătinarea Aerului, pe care, împăturându-l, îl pune de-o parte, precum îngerul a dat la o parte piatra de la uşa mormântului”, scrie pr. prof. Florian Nechita.
Începe momentul central al Sfintei Jertfe, motiv pentru care preotul lansează un nou îndemn la atenţie, la trezvie, prin exprimarea: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu (în) pace să o aducem” (“De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”, I Corinteni X; 12). Cuvintele: “Mila păcii, Jertfa laudei” înseamnă că Jertfa pe care o aducem trebuie să fie însoţită de jertfă de laudă, de cântare, fără de care jertfa materială nu este primită, de simţiri sufleteşti de milă şi pace (împăcare) cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu toţi semenii noştri (“Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”, Matei V; 23-24; “Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, Matei IX; 13). Fără iubirea lui Hristos, nu putem îndrăzni să aducem darul nostru la Altar. Noi suntem datori “să stăm cu statornicie în cele pe care le mărturisim în Crez, fără să ne înfricoşăm de eretici. Să stăm cu frică, pentru că este mare primejdia să fim înşelaţi. Când noi, cei statornici, rămânem astfel în credinţă, să oferim darurile noastre lui Dumnezeu cu pace”, zice Sfântul Nicolae Cabasila.
După afirmaţia: “Să mulţumim Domnului!” (pentru binefacerile mântuirii), Îl slăvim pe Dumnezeu prin “cântarea serafimilor” (“Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”, Isaia VI; 3; “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel Ce era şi Cel Ce este şi Cel Ce vine”, Apocalipsa IV; 8). În acest fel, “mântuirea o laudă” şi îngerii, şi oamenii, uniţi într-un cuget, într-o inimă şi într-o cântare. Ridicarea steluţei de pe Sfântul Disc, în timpul rostirii: “Cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind”, simbolizează ruperea peceţii mormântului Domnului la pogorârea îngerului.
Preot Dr. Cristian Boloş
