În Oaș, mândrețea femeii răzbește în priviri, în gura roșie care țâpurește de dragoste și dor, în obrajii rumeni, în frumusețea cusăturilor de pe chemeșă, zadie și pindileu, în mărgelele care-i stau la gât precum stelele pe cer, dar mai ales poate fi exprimată în numele ei amirosind a Floare.
Frunză verde măr cu creangă,
M-o făcut mama oșancă
Cu gura să țâpuresc,
Cu ochii să celuiesc
„Mulțumescu-i mamii mele,
M-o făcut albă la piele
Și nu treabă ruminele
Numai pindileu cu pene.”
„Gura me din ce-i făcută?
Din măr roșu și din turtă!
Hai mândruț și o sărută.
Cine nu, stă și se uită!
O altfel de zână, înzestrată cu darurile frumuseții oacheșe, l-a năucit pe Ioniță G. Andron, artistul fotograf al Țării Oașului, într-o zi de primăvară, în periplul său prin sate. Și nu era doar o Floare. Era chiar Floarea Florilor. Fotografiind-o, Andron a luat în chip nu numai un prototip oșenesc al feminității, ci a stârnit și curiozitatea echipei de filmare care venise în anul 1959, în Oaș, pentru a căuta „mireasa” care să joace rolul principal în filmul documentar „Nuntă în Țara Oașului”.
Iată cum redă Ioniţă G. Andron întâlnirea cu fumoasa oşeancă:
Era în primăvara anului 1958. De „ziua finelor”, fiind un timp frumos de primăvară, am luat-o încet spre Certeze și de acolo spre Huta, ajungându-mă o căruță în care era și o „fină” ce mergea cu olul și colacul la nănași. Mi-a fost destul o clipă pentru a-mi da seama de frumusețea ei și la un semn al meu certezanul a oprit iar eu am făcut o fotografie finei. Ei parcă m-au cunoscut și m-au poftit și pe mine la „colaci”. Le-am primit mai mult din complezență, dar mi-am continuat drumul tot pe jos, însă mă gândeam cine o fi tânăra ale cărei trăsături de o rară frumusețe și finețe îmi stăruia înaintea ochilor. Mi-am luat hotărârea să merg la „colacii” lor. Nu a trebuit să fac nici o investigație deoarece în mijlocul satului am nimerit la niște cunoscuți: tocmai ei erau „nănașii”.
La masa întinsă și bogată, pe care stătea la loc de cinste „olul și colacul de nănaș” am făcut o fotografie în care se vede în profil Florica – acesta era numele finei – „floarea florilor” din Țara Oașului, zic eu. I-am mai făcut Florichii niște fotografii în livada înflorită, fotografii pe care echipa de prospectare a filmului documentar color „Nunta în Țara Oașului” – și care era în căutarea unei „mirese” – le-a văzut la mine și s-a oprit asupra ei.
I-am condus la Certeze, am căutat-o, dar nu era acasă, dar în curând am găsit-o venind de la o soră de-a ei. Am întâmpinat-o la marginea drumului, prezentând-o într-un mod original:
Asta-i Florica!…..
Au rămas năuci. Privirile regizoarei și operatorului alunecau admirativ spre chipul Florichii, apoi se întretăiau, parcă pentru a-și comunica fiecare gândul pe care mi se părea că l-am ghicit: „Ce vom scoate noi din chipul acesta!” și am avut certitudinea că mireasa pentru film a fost aleasă. Dacă aș fi avut totdeauna în viață asemenea împliniri, nu aș fi greșit niciodată.
Florica a primit propunerea, dar până la primul tur de manivelă mai erau câteva luni, dar a sosit și sorocul. Încă în anii aceia, tradiția în Țara Oașului, ca mirii să poarte gube sau sumane, se păstra cu sfințenie.
Eram la Certeze cu echipa de filmare, Florica era „împletită” și „înstruțată”, urmând să îmbrace guba albă pentru a filma trecerea pe sub colaci. Mărturisesc sincer că nu am stat niciodată în apropierea unui cap încoronat, dar când a apărut Florica având pe umeri guba albă, pe lângă faptul că îi scotea și mai mult în evidență nobilele-i trăsături ale feței, îi dădea acea monumentalitate a frumosului, a sublimului, a farmecului din basme, care pur și simplu mă striveau, eram gata-gata de a face o plecăciune adâncă, ca și cum m-aș fi găsit în fața unei apariții de-a dreptul tulburătoare și nu îndrăzneam să-mi ridic ochii pentru ca nu cumva să-mi fie orbită / răpită privirea de prea luminatul chip, ca nu cumva să comit o profanare a unei frumuseți care pentru ochii muritorilor de rând ar fi tabu.” (Ioniţă G. Andron. Fotografii comentate, Ediţie îngrijită de Claudiu Porumbăceanu, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare – Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, p.50 – 51.)
Și nu mare le-a fost mirarea celor din echipa Televiziunii Române, atunci când au descoperit că oșanca care trebuia să joace rolul de mireasă în film, era căsătorită… deci fusese mireasă în realitate. Floarea Florilor era și Floarea lui Piștirigă din Certeze, un oșan singur la părinți, cu care s-a căsătorit în 1958, la îndemnul tatălui care voia să o bage în rândul bogotanilor…. Astfel, Floarea Florilor a fost aleasă Mireasa Mireselor care au fost, sunt și vor fi pe plai oșenesc. Însă acest detaliu din existența Floricăi, nu a împiedicat-o pe regizoarea filmului, doamna Elisabeta Bostan, să vadă în acest personaj emblematic, chintesența unicității oșenești.